marți, 5 iunie 2018

Fara titlu

Printre frunze multe si verzi ce-mi tapeteaza fereastra camerei se intrevad petice de cer. Innourat dimineata asta, anuntand ceva ploi reci si precis zgomotoase. Asta la propriu, caci la figurat…nu mai stiu ce anunta. Am incredere totusi ca nu ne va fi rau, nu mai rau decat ne-a fost, decat ne este. Cateodata e nevoie sa astepti. Ca fiinta pe care o iubesti sa-si ia inima-n dinti si sa (re)invete calea catre tine. Te intrebi, te indoiesti, raspunsurile ce-ti vin in minte nu-ti sunt pe plac si nu mai stii ce sa faci. Habar nu ai ce e in sufletul celuilalt, daca (mai) este ceva pentru tine sau nu, daca nu cumva ‘isi vede de viata’, nestiindu-te, necunoscandu-te, nedorindu-te. Capcana trairii intr-un vis perpetuu e mai vie ca oricand. Ti-e bine sa stii ca ai cazut, repetat, in ea, dar o voce iti sopteste, iar mai apoi iti striga ca doar te amagesti. Ai vrea sa-ti fie totul prezent, nu potential viitor, realitate palpabila, iar nu mici indicii – semne subtile pe care cu siguranta le vei interpreta cum iti va conveni tie si deci, adesea, gresit. Ai vrea…si ai vrea… Dorintele iti inunda din nou inima. Si te opresti brusc, alungand imaginar cu mana amintirea pustiului. Ce ramane? Ne raman cuvintele, sentimentele, dorurile si imaginea staruinda a mangaierii obrazului mai fin ori mai aspru si speranta ca mainile nu ni se vor irosi doar in apasari crud-blande de taste ori in rasfoit de pagini, in mestecat cu lingura in oale cu mancare sau in framantat de rufe in care cu totii am turnat, din greseala poate, prea mult balsam. Am asternut randuri, dar nu le-am gasit un titlu. Poate ma ajutati voi… Daca nu, raman asa – inchipuirea unui gand.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu