miercuri, 16 mai 2018

Pe plac

Se scutura iar pomii pe parul si umerii mei. Dar acum puful asta nesuferit care-ti intra-n nas si pleoape, stranutandu-te, a luat locul micilor flori ce se adapostisera pentru o vreme in firele mele, acum vopsite brun. De ce brun? Pentru ca ma apropii incet-incet de culorile mele naturale, fara blond ori rosu la orizont, tocmai ca sa mi se vada curand si mai bine razele-firele albe printre taciuni. Cred ca ma apropii de tot ce-nseamna natural (ori firesc) si asta ma sperie putin. Pentru ca nu eram obisnuita cu gandul ca… pot accepta, pot dori ca, daca cineva nu ma va iubi asa cum sunt, atunci sa nu ma iubeasca deloc. Ma sperie ca nu ma voi mai gandi cum sa fiu pe plac sau cum sa raspund pozitiv dorintelor, preferintelor, asteptarilor celorlalti, fie ei dragi, iar asta implica adesea singuratate. Pentru ca „stilul meu” e cel mai adesea nefeminin, greu de acceptat ori de suportat. Pentru ca port ghetute ciudate, cand de copil, cand de babuta si pantofi comozi, plati, confortabili, si niciodata din cei sexy, cu toc, pentru ca ma-mbrac mult in fuste lungi, insipide si-n culori inchise, desi sufletu-mi e adeseori pastelat, pentru ca habar n-am avut (si nu am) cum sa ‘ma fac’ atractiva ori atragatoare si pentru ca sunt departe de a ingloba calitatile trupesti ori legate de moda, desteptaciune, eleganta si stil pe care un barbat si le-ar dori de la partenera lui. Pentru ca nu-mi pasa daca intr-un anume moment sunt cu parul zburlit si fara farduri pe fata, ori cu buzele palide si nemairujate, sau cu mersul greoi, transpirat si deloc sprintar si gingas, precum cel de caprioara. Pentru ca imi place tunsoarea baieteasca si nu parul lung. Pentru ca n-am ochi albastri, ci caprui. Ma sperie un pic gandul ca-ncep sa nu-mi mai doresc sa fiu pe plac… altora. Dar, culmea, mi-e bine. * Off-topic: Ieri dimineata mi-a zambit o panseluta la M-rea Radu-Voda unde am ales sa fac un popas prelungit. Era catifelata la o prima si atenta atingere, dar n-am indraznit mai mult, intrucat degetele mele umede si reci i-ar fi stirbit adevarul si frumusetea. Ieri seara mi-a zambit un actor. Ciudat cum ambele zambete purtau in ele si-o lacrima. Si mai ciudat e cum amintirea, treptat devenita molcoma, a lacrimii ne insoteste toate cararile chiar si atunci cand frumos le zambim.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu