Dintr-un secol in altul. Ritual

In duminica asta ninsa am refacut mai vechiul ritual al rasfoirii prafului din biblioteca. Mi se intimpla asta la fiecare inceput de an cind gasesc potrivita oblojirea ranilor cartilor batrine si amestecarea cu cele noi nascute in anul abia trecut. Niciodata nu am destul timp pentru acest ritual. Sunt prea multe de rasfoit, de aranjat si ma aleg mai mereu doar cu citeva capitole de ici, citeva de colo… E ca o joaca si tin minte ca la fel ca in orice joc timpul e mereu prea scurt chiar daca e vorba de ore bune… De altfel ma uit la Ina: niciodata nu are destul timp ca sa-si termine un joc sau mai multe incepute intre timp… De data asta m-am oprit cu drag si cuvenita nostalgie la citeva dintre numerele revistei Secolul XX. Minunatie! Am regasit numarul 1 din ianuarie 1962, cel in care citeam – multi ani mai tirziu dupa aparitia sa – pentru prima oara fragmente din jurnalul lui Cesare Pavese, cum am redescoperit si numarul 300, din decembrie 1985, dedicat aniversarii revistei si lui Samuel Beckett. Fiecare astfel de Secol poarta sublinierile vremurilor, ale mele sau ale altora, fiindca pe multe dintre ele le-am cumparat din anticariate. Mi-am pierdut intre timp indeletnicirea asta a sublinerii unor pasaje din carti, cred din prea multa graba insa acum vad cit de pretios este acest obicei. Amestecarea acestor linii tremurate sub fraze ar putea face obiectul unui mic studiu. Le-am recunoscut, cum spuneam, pe ale mele ingramadite sau departe de ale altora. In creion sau cu pasta de pix albastra, neagra sau rosie. Ici si colo insemnari pe margine, inconfundabile, cu cerneala de stilou… (O, da, unde mi-or fi stilourile?! Stilourile alea vechi, chinezesti cu penita de aur, scumpe, de 100 de lei bucata sau cele mai noi, imediat de dupa Revolutie, cu patroane? Cum o mai fi sa scrii cu un stilou?…). In primul Secol XX, la Pavese subliniam: Singura bucurie in viata este aceea de a incepe. Este frumos sa traiesti pentru ca a trai inseamna a incepe mereu, in fiecare clipa. Cind acest sens lipseste – inchisoare, boala, obisnuinta, prostie – atunci ai vrea sa mori… Teribil! In numarul 300 am subliniat ce scria atunci Mircea Cartarescu despre aceasta revista: Cind esti cu adevarat la pamint, cind te simti neinsemnat, cind te retragi in vizuina ta cu sotie, pick-up si biblioteca, pe cind la ferestre apele cresc precum in Buzzati si Daneliuc, e atit de bine sa deschizi aceasta revista si sa reincepi cu timiditate sa crezi ca de fapt exista solutii la acest urias koan al (nomen odiosum) Vietii. Ca podul nu este o iluzie, ca se poate urca pe spinarea curcubeului. Ce coincidenta! P.S. – Nu vreau o concluzie despre insula asta, revista-cartea Secolul XX, mirabila pe vremurile acelea, mirabila azi. Se intelege dorul meu de ea. Din Hoinar pe Web aflu ca ea s-a transformat in Secolul XXI si ca ar arata la fel cum o stiam eu si acum (mai mult virtual, cred!). Sper sa fie asa, sper sa o gasesc la un chiosc… 45.655651 25.610800 About these ads Rate this: Share this: Share on Tumblr Mai mult Email Print Google+ Pocket Pinterest Like this: Like Incarc... Related