miercuri, 13 iunie 2018

Sinceritate

Mi-e dor de nepoleiala. De zambete nesimulate, nefalsificate, nefortate. De strangeri ferme de maini, nu plapand asudate a emotii induse, de priviri ochi in ochi curajoase, de trairi si sentimente depline si adevarate. Maine e o zi ce se anunta cu zgomot si mult prea mult luciu. Poate doar ochi curati de copii sa mai sparga din monotonia lacoma si totodata seaca ce ma va stapani. Mi-e dor sa stau pe o banca in parc langa om drag si sa tac. Sa privesc cum undele lacului se misca-nspre mine, de fapt indepartandu-se si sa nu zic nimic. Eventual sa balansez picioarele-mi groase si scurte care nu-mi ajung pe pamant daca banca-i inalta (deci nu!), prefacandu-ma ca dau in leagan un prunc. Din cand in cand sa mai tresar cate o vorba ori doar sa ascult oftatul abia respirat al omului drag ce sta alaturi de mine. Si sa-mi pun mana calda peste mana lui rece, acute ierni dezmortind. Pana una alta, cred ca w/e asta o sa merg pe malul unui lac. Dar nu al celui zgomotos, muzical, tineresc si poleit cu beteala, ci al altuia – linistit, calm, un pic lacramos precum salcia, taciturn, dar potrivit sufletului meu imbatranit de prea mult… neostoit dor.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu